profesie medic
Vocația mea – este să fiu medic!

Noi vom continua să povestim despre cei ale căror cunoștințe, bunătate și atenție zilnic ajută oamenii să-și mențină sănătatea – despre medicii noștri.

Și oaspetele nostru de astăzi  - este profesorul Vataman Eleonora Boris.

Doamnă Eleonora B., povestiți-ne vă rog puțin despre copilăria și părinții dumneavoastră.

Eu sunt originară din raionul Telenești, comuna Sărătenii Vechi. Acolo s-au născut și părinții mei. Familiile lor erau diferite, dar majoritatea dintre rudele noastre erau intelectuali.

Bunicul tatălui meu a fost un grec pontic din Constantinopol care a venit în aceste regiuni în calitate de învățător. La momentul respectiv satul nostru era în proprietatea unei familii grecești bogați ai căror copii învățau la domiciliu, și el le preda multe discipline. Pe parcurs el s-a căsătorit cu fiica preotului local și prin urmare a fondat astfel dinastia Anestiadi. De altfel, rădăcina acestui cuvânt (Anesti - Аνέστη) semnifică Înviat. Mama mea a apărut dintr-o familie de țărani unită Gorea, unii membri ai familiei de asemenea fiind învățători, iar unul dintre rudele mamei a fost chiar primarul satului. Mama mea era o femeie remarcabilă, ea cunoștea foarte mult și era foarte capabilă, deși nu avea finisată nici o educație specială. În afară de mine, părinții mei mai aveau doi fii, frații mei mai mici.

Eu m-am născut la data de 9 niembrie 1945. Când am mers în clasa întâi, prima noastră învățătoare a semnat foarte interesant fotografia clasei noastre: «Copii născuți în anul victoriei».

 

Ați absolvit școala în satul de baștină?

Nu este chiar așa. În sat eu am învățat timp de 7 ani, iar apoi a fost luată hotărârea de a ne muta în Chișinău pentru ca să-mi continui studiile. Restul claselor eu le-am frecventat în școala nr. 1 din Chișinău (acum-liceul Gheorghe Asachi). Și am absolvit cu succes 10 clase cu medalia de aur.

 

Să deveniți medic – este un vis din copilărie? De ce ați ales anume această profesie?

Eu știam încă din copilărie că voi deveni medic. Adevărul este că această profesie s-ar putea spune că era cultivată în familia noastră, părinții doreau foarte mult ca eu cu frații mei să devenim anume medici. În dinastia tatălui meu sunt opt copii – 5 dintre ei au fost medici, și tatăl meu dorea foarte mult să continue această tradiție. Dar iată s-a dovedit faptul că acest vis l-am realizat doar eu. Frații mei au ales pentru ei altă cale, pentru ei mai aproape a devenit profesia de inginer.

 

În acele timpuri, ca și acum de altfel, era destul de dificil să fii admis la Institutul de Medicină. Cum ați reușitdumneavoastră?

Da, concursul atunci era foarte mare. După cum îmi amintesc, au fost 12 persoane la un singur loc. Dar pentru mine examenele nu au fost foarte dificile, deoarece eram foarte bine pregătită pentru ele. De altfel, din clasa noastră anume în Institutul de Medicină au fost raportate 12 persoane, și 8 dintre ele au fost admise. Acesta reprezintă un rezultat foarte bun care relatează nivelul învățământului nostru școlar. Mulțumită profesorilor noștri care ne-au oferit cunoștințe bune. Și în această privință aș dori să menționez de asemenea și pe directorul școlii mele rurale. Încă din perioada când noi tocmai am hotărât să mergem să continuăm studiile la Chișinău, iar noi eram trei, el ne-a sfătuit să ne  ocupăm suplimentar în timpul verii. Mai mult decât atât, el împreună cu soția sa s-a ocupat cu pregătirea noastră. El preda în școală fizica și matematica, iar soția lui limbile – moldovenească, rusă și franceză. Ei ne-au susținut și ne-au încurajat foarte mult. De fapt, școala nr.1 întotdeauna a fost faimoasă datorită absolvenților săi, și el ne-a avertizat că atenția spre noi va fi foarte ridicată și o să fie necesar să demonstrăm valoarea noastră nu doar profesorilor noștri, dar și colegilor de clasă. Și aș vrea să menționez că anume așa și s-a întâmplat. A fost necesar să demonstrăm că suntem demni de această școală, că cunoștințele noastre nu sunt mai inferioare ca ale celor din oraș. Și noi am demonstrat acest lucru ocupându-ne locul cuvenit printre cei mai buni elevi și am finisat școala cu excelență. Mulțumesc pentru aceasta directorului nostru.

 

Doamnă Eleonora B., se consideră că anii de studenție sunt cei mai interesanți ani din viață. Cum au trecut pentru dumneavoastră perioada de studiu la institut? Ce v-a rămas în memorie din perioada respectivă?

Desigur, eu iubesc foarte mult această perioadă a vieții. Studiile au fost dificile, era necesar mult de învățat. Dar toate acestea ne-a unit foarte mult. Noi petreceam foarte mult timp cu colegii de curs. La acel moment tocmai începuse mișcarea atât de populară în prezent –KVN. Și noi nu am rămas indiferenți. Noi am mobilizat și scenariști, și muzicieni, adică am adoptat o atitudine responsabilă față de acest eveniment. Și iată când a sosit ziua concertului, a venit toată administrația universității, și rectorul, și decanii. Iar replicile participanților erau destul de sarcastice. Și iată că una dintre replici, și anume: «Peștele se strică de la cap» a atins foarte mult conducerea. Ei s-au ridicat toți de pe locurile lor și au părăsit sala. Desigur noi am fost mustrați cum este necesar, dar totuși evenimentul s-a dovedit a fi foarte interesant. Cursul nostru a mai organizat și ansamblul de cântec. Nu eram foarte celebri, dar printre cunoscuții noștri erau persoane destul de populare, și noi deseori eram invitați la diferite evenimente.

În mod special mi-a rămas în memorie vacanțele. În fiecare vară noi ne mutam în Sergeevca, unde tocmai începuse să se construiască pensionate și case de vacanță. A fost o perioadă frumoasă. Totul în jur era faună sălbatică, mare, liman. Mai pe scurt – romantică. Din acest motiv, în prezent atunci când privesc cum totul s-a ruinat îmi pare foarte rău, pentru că de acest loc mă leagă amintiri foarte plăcute ale generației mele.

 

Dar cum ați reușit totuși să combinați și studiile, de altfel destul de dificile, și KVN, și muzica?

După opinia mea totul are legătură cu tinerețea. În această perioadă totul pare mai simplu, sunt încă suficienteforțe și este dorința de a afla cât mai multe posibil, să mergi pretutindeni, să participi peste tot. În perioada de tinerețe reușești mult mai multe să faci decât la maturitate. Și făceam toate aceste lucruri indiferent de faptul că nu aveam nici o condiție de viață mai specială, fiindcă toată perioada studiilor am locuit la cămin. Dar noi făceam totul în comun, fiecare își avea obligațiile sale, și noi ne stăruiam să reușim peste tot.

Pentru mine studiile au trecut foarte ușor. Din anul 4 de studiu am început să lucrez în calitate de asistentă medicală, aveam ture de noapte, dar acestea nu-mi încurcau. De asemenea, eu cântam și în corul institutului. La momentul respectiv, corul era considerat unul dintre cele mai bune, și era condus de către Vladimir Munteanu Ion, un dirijor foarte celebru. Noi am cântat la mai multe festivaluri șiconcursuri. De altfel, noi am început să cântăm la el încă din anii de școală. Și iată că în cursul 4 de studiu noi am hotărât să părăsim această ocupație. Se apropia sesiunea și era necesar de învățat foarte mult, iar timp nu era suficient. Deci noi, fără nici un avertisment, pur și simplu nu ne-am prezentat la următoarea repetiție. Pentru noi deja era permis acest lucru, deoarece prezentarea obligatorie în cor se finisa anume în cursul 4 de studiu. Dar conducătorul nostru considera altfel și a anunțat rectorul despre faptul că noi am lipsit de la repetiții, și de asemenea că noi fiind compoziția de bază a corului, dezamăgim întreaga echipă. Și rectorul, atunci era academicul Vasile Anestiade ne-a explicat atât de accesibil că o astfel de responsabilitate reprezintă onoarea institutului, și de asemenea că medicii ar trebui să fie în măsură să combine atât studiul, cât și serviciul, timpul liber, și este necesar de învățat de realizat planul zilei în așa mod pentru ca să ajungă timp și pentru pregătirea de examene și pentru repetițiile pentru cor, și de asemenea să uităm de gândurile noastre de abandonare.

 

Și această opțiune pe baza faptului că este necesar de reușit pretutindeni v-a ajutat și în continuare?

 

 

Desigur! Toate aceste acțiuni au cultivat în mine sentimentul de responsabilitate față de serviciu și pentru oamenii din jur. În general, atunci când vine vorba despre un colectiv, eu consider că este necesar fără îndoială de a pune în prima linie obiectivul general și de a fi devotat acestui principiu. Nu poți să trăiești doar pe propriile legi, este necesar de ținut cont și de interesele colegilor, prietenilor, familiei. Dacă fiecare dintre noi va trăi doar cu propriile sale interese, nu va obține nici un succes, dimpotrivă, se va primi ca în povestea «Lebăda, știuca și racul».

 

Apropo, să discutăm acum despre familia dumneavoastră. Spuneți-ne vă rog cum va-ți cunoscut viitorul soț?

Cunoștința noastră a avut loc deja după absolvirea institutului. La momentul respectiv, majoritatea colegilor mei își găsise deja jumătățile lor, mulți s-au căsătorit. În această privință eu am rămas puțin mai în urmă. Și iată că după absolvire, noi toți am fost repartizați la muncă, și de regulă, în raionalele Moldovei. Eu am fost repartizată să plec în Telenești. Și iată că înainte de plecare am făcut cunoștință cu soțul meu. Noi nu am avut ocazia să ne vedem pe o lungă perioadă de timp, fiindcă eu am plecat și el a rămas în Chișinău, lucra la Institutul de Medicină. Dar noi am corespondat mai mult de un an, periodic ne vedeam, după care am hotărât să ne căsătorim. Nunta a fost modestă. Iar după nuntă eu m-am mutat deja la Chișinău.

Soțul meu se numește Vladimir Vatamanu, el este de asemenea medic. El a absolvit institutul de medicină de la Cernăuți, după care a lucrat în Kazahstan în calitate de medic generalist, iar mai apoi s-a mutat la Chișinău, unde la momentul respectiv trăia întreaga sa familie.

Noi avem un singur fiu – Victor, acum el are 43 de ani. El a absolvit Facultatea de Fizică și Electrică la Institutul Politehnic, activând în acest domeniu în calitate de specialist în calculatoare. El își iubește foarte mult meseria și eu mă bucur mult că și-a găsit vocația. Doar cel mai important lucru este ca meseria să creeze plăcere. Fiul este căsătorit. El are o familie minunată, soția sa Nelli fiindu-ne atât de dragă. Noi avem doi nepoți. Nepotul mai mare – Daniel, are 16 ani, studiază la liceu, iar nepoțica mai mică – Sofia- are 5, 5 ani și încă mai merge la grădiniță. Până când nepotul calcă pe urmele tatălui său, el este atras de calculatoare și tot ce are legătură cu acestea, dar timpul va arăta ce o să fie, până când este prea devreme să vorbim despre asta. Nepoțica iubește jocurile medicale, ea are un geamantan cu instrumente medicale și își tratează păpușile sale.

 

Dumneavoastră aveți un program foarte încărcat. Cât de des aveți ocazia să fiți în cercul familiei, să comunicați cu copii și nepoții?

Da, într-adevăr programul meu este foarte încărcat, dar eu mă stărui să găsesc timp și pentru familia mea. Cel mai des desigur eu comunic cu nepotul mai mare, iar nepoțica până când are nevoie de prea multă atenție, iar eu nu pot găsi timp întotdeauna pentru asta. Dacă ea vine la noi în ospeție, atunci întreaga zi o petrec doar cu ea. Desigur, vreau să petrec mai mult timp cu nepoții, dar nu întotdeauna îmi permite serviciul. Dar în timpul sărbătorilor noi întotdeauna ne adunăm împreună la masa de familie. Da, și copii locuiesc nu departe de noi, ceea ce ne permite să ne vedem mai des, de exemplu, pur și simplu să luăm cina împreună.

Doamnă Eleonora B., să ne întoarcem la activitatea dumneavoastră profesională. Cum a evoluat aceasta?

După transferarea mea în Chișinău, eu m-am angajat în calitate de cercetător științific stagiar la Institutul Oncologic, unde am activat timp de 3 ani. Această muncă a fost foarte grea pentru mine, fiindcă pe lângă activitatea medicală a fost necesar să gestionez serviciul de laborant clinic și să efectuez cercetări individuale biochimice complexe. Cei drept mai târziu s-a dovedit faptul că aceste activități au semnificat o bună școală și m-au ajutat pentru etapele ulterioare. Dar eu niciodată nu mă vedeam în acest domeniu al medicinei. Atunci oncologia în majoritatea cazurilor prevedea intervenții chirurgicale, dar eu eram terapeut. Dar și psihologic nu eram pregătită pentru o astfel de activitate, din acest motiv am hotărât că pentru mine este necesară o altă ramură a medicinii. Încă de pe atunci a devenit clar faptul că cardiologia se dezvoltă rapid și mie- îmi era interesant. De aceea eu am aplicat documentele, am trecut examenele în anul 1973 și am fost admisă la studii posuniversitare în cadiologie de la Moscova. În anul 1977 eu am susținut cu succes disertația pe subiectul «Studiul stării sistemelor de coagulare și anticoagulare de sânge în cazul reabilitării pacienților după infarct miocardic». Conducător științific – l-am avut pe profesorul Guram Arabidze Grigore. În acea perioadă la Chișinău era deja deschisă una dintre primele departamente de infarct miocardic din Uniunea Sovietică, așa că pe mine – aspirant al Institutului Oncologic A. L. Measnicova și m-au identificat în departamentul în care se ocupau mai amănunțit cu această problemă. La întoarcere de la Moscova, eu am activat o anumită perioadă la Catedra de terapie din Institutul de medicină, iar mai târziu, în anul 1978, atunci când a fost fondat serviciul cardiologic și a fost deschisă catedra de cardiologie al facultății de perfecționare a medicilor în Chișinău, eu am fost transferată la această catedră. În așa mod, cariera mea a coincis cu perioada de consituire a Cardiologiei. Am fost foarte norocoasă să mă aflu chiar la începuturile dezvoltării serviciilor de cardiologie, precum și șansa de a participa în pregătirea generațiilor de specialiști cardiologi din țara noastră.

 

Când ați început activitatea în cadrul Institutului de Cardiologie?

 

 

În anul 1988, atunci când a fost anunțată și implementată în practică consolidarea instituțiilor de cercetare ale URSS, existente până atunci patru Instituturi de cercetare știițifice ale Ministerului Sănătății al RRS Moldovenești – Oncologie, Cardiologie, Ftiziatrie, Igienă și Epidemiologie au fost regrupate într-un singur Institut de cercetări științifice de Medicină Preventivă și Clinică. În cadrul acestei restructurări a fost din nou fondat laboratorul științific de insuficiență cardiacă cronică. Concursul pentru ocuparea postului de șef de laborator a fost destul de mare – eu am fost unul dintre cei cinci candidați pentru acest post de lucru și am devenit câștigătoare. Din acel moment eu efectiv lucrez în Institutul de Cardiologie, desfășurând în același timp și funcția de șef al departamentului de insuficiență cardiacă cronică. S-a întâmplat astfel probabil datorită profesionalismului și coeziunii colectivului nostru.

 

Spuneți-ne vă rog nu ați regretat niciodată alegerea specialității efectuate de cătredumneavoastră, nu ați fi dorit să schimbați ceva?

Nu, în toți acești ani nu am regretat niciodată că am ales anume cardiologia. Aceasta s-a dovediat a fi vocația mea pentru întreaga viață. De asemenea, îmi place foarte mult să lucrez cu medici și activități didactice. De altfel, doar atunci când înveți pe cineva întotdeauna te înveți și te dezvolți și pe sine. Aceste activități oferă posibilitatea unei evoluări constante. De asemenea produce și o anumită schemă de gândire, permite de sistematizat în mod constant propriile cunoștințele. Eu predau multe lecții, organizez o varietate de conferințe și seminare. Toate acestea necesită o pregătire minuțioasă, atenție și responsabilitate. Este benefic acum faptul că informația a devenit incredibil de accesiblă datorită internetului.

În plus, pe parcursul a mai mult de 10 ani eu am activat în calitate de cardiolog specialist principal al Ministerului Sănătății Republicii Moldova. În conformitate cu aceste obligații, pe lângă activitatea de conducere, de consiliere, de analiză a scrisorilor populației au fost pentru prima dată înființate standarte, protocoale și criterii de evaluare a calității diagnosticului și tratamentul bolilor cardiovasculare. Până la urmă, la moment întreaga lume medicală aderă aceleași reguli, bazate pe principiile de medicină probatorie. Noi spre asta și ne-am deplasat. În ultimii ani a fost inițiată o conducere adecvată, și medicii din republica noastră au la dispoziție ghidurile necesare. Drept urmare, eu sunt foarte mulțumită de faptul că în acest an Guvernul a aprobat Programul Național de profilaxie și controlul maladiilor cardiovasculare până în anul 2020, pentru care noi am muncit din greu timp de mai mulți ani. Punerea în aplicare ale acestui program v-a ajuta la rândul său de a stopa valul curbei de mortalitate a populației în țara noastră în direcția reducerii și creșterea speranței de viață.

 

Doamnă Eleonora B., ce ați putea spune comparând medicii din generația dumneavaostră și specialiștii tineri? Sunt semnificative deosebirile?

Totul este relativ, și nu este posibil de răspuns în mod unic la această întrebare. Și astăzi, în rândul tinerilor profesioniști sunt foarte multe persoane care sunt profund devotați medicinei. Și noi îi observăm imediat. Ei sunt plini de entuziasm, dorința de a cunoaște. Iată de exemplu, o istorioară. După cursul 3 de studiu, studenții Universității de Medicină își realizează practica la noi ca asistentă medicală. Și iată că în acest an, după această practică o studentă a cerut permisiunea de a lucra la noi toată vara pentru a se putea obișnui mai bine cu procedurile necesare. Și aveți în vedere că ea a lucrat absolut gratis. Iar la sfârșitul verii ea și-a exprimat dorința de a activa în calitate de asistentă medicală part-time. Și noi desigur că cu mare plăceream fost de acord să primim o astfel de lucrătoare. Deja se vede foarte clar faptul că ea dorește să studieze mai aprofundat profesia de medic și să-și dedice acestei activități întreaga viață. Și ea nu este unica de acest fel, astfel de studenți sunt destul de mulți. Deși, din păcate, există și o altă categorie de studenți care puțin probabil că își vor dedica viața medicinei.          Și acest fapt de asemenea este în mod cert observat!

 

Ce calități ar trebuie să dispună după opinia dumneavoastră un medic adevărat?

Ei bine, pentru început, medicul ar trebui să cunoască foarte multe. În al doilea rând, el ar trebui să fie capabil de a empatiza suferințele omului, în caz contrar este imposibil.În plus, medicul ar trebui să aibă intuiție, aceasta uneori este foarte importantă în activitatea noastră. Fiecare bolnav este individual, și foarte rar se întâmplă ca o maladie să se dezvolte la fel. Și pentru a pune diagnosticul corect, uneori nu este suficient doar să știi, dar și să simți. În plus, este foarte important să se reacționeze rapid la diverse genuri de situații neașteptate, care sunt foarte multe în medicină.

Un medic bun – se prezintă ca o persoană rațională, inteligentă și empatică, capabilă de a oferi căldură sufletească pacientului.

Medicina este de aaemenea o artă.

 

Este o maximă care spune că medicul învață toată viața. După părerea dumneavoastră este adevărată afirmație?

Da, sunt total de acord cu această afirmație. Pe noi ne învață atât catedra, cât și practica zilnică. Mai mult decât atât, noi ne punem toată silința de a ține pasul cu cele mai recente evoluții în domeniul medicinei, încercăm să fim la curent cu toate noutățile. Nu te poți opri. De exemplu, eu lucrez aproape întreaga viață în domeniul insuficienței cardiace, dar nu aș putea declara faptul că cunosc totul despre acest domeniu.

 

Doamnă Eleonora B., dumneavoastră vă considerați o persoană fericită? Viața dumneavaostră a evoluat așa cum ați visat?

Da, eu sunt un om fericit. Totul a evoluat așa cum am visat, și chiar mai bine decât cum am visat. Atunci când am ales această profesie, eu pur și simplu doream să fiu medic. Dar în viața mea am avut norocul să fiu implicată atât în activitatea didactică, cât și în cea științifică, să fiu conducătorul unui colectiv prietenos. Am avut un mare noroc să întânesc în această viață multe persoane interesante care au devenit prietenii mei.

Sunt destul de mulțumită de viața mea!

 

În concluzie, vă rugăm să ne împărtășiți secretuldumneavoastă: cum vă reușește să combinați cu succes rolurile de soție, mamă, bunică și un medic minunat?

Eu consider că nu există nici un secret. Pur și simplu este necesar de avansat întotdeauna înainte, și de nu oprit la progresul acumulat.

Mai mult decât atât, eu nu sunt singură. Avem o echipă foarte bună care lucrează zi și noapte.

Sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că starea de sănătate nu mă trădează, ceea ce mă ajută să lucrez cu deplină vigoare.

Și desigur, un mare mulțumesc soțului meu și la toată familia mea pentru sprijinul și înțelegerea lor. Ei cunosc faptul că pentru mine munca este mereu prioritară.

 

 

Vă mulțumesc pentru interviu!

Comentari
adauga comentariu
adauga comentariu
Logare sub numele dn-voastra, pentru ca sa adaugati comentariul ca utilizator logat
Adauga comentariu ca oaspete:
Numele dn-voastra:*
Textul mesajului:*
trimite comentariu