profesie medic
I.V. Moldovanu: «Neurologia, studiul creierului și al conștiinței – aceasta este probabil cea mai bună alegere în viața mea…»

Profesorul-clinician  I. V. Moldovanu susține că aforismul «Nimic nu e mai practic decât o teorie bună»  reprezintă principiul de bază în studiile clinice științifice.

Avem plăcerea să continuăm rubrica în care ne concentrăm pe cei care cu cunoștințele lor, amabilitate și atenție ajută zilnic oamenii, despre medicii noștri. Și astăzi oaspetele nostru este – Directorul asociat de cercetare al Institutului de Neurologie și Neurochirurgie, doctor habilitat în științe medicale, specialist în neurologie, Fondatorul Centrului Național de Cefalee și Tulburări Vegetative, autorul a mai multor lucrări științifice, profesor Moldovanu Ion Vasile.

Domnule Ion Vasile, deja în mod tradițional, prima noastră întrebare se referă la copilăria dumneavoastră. Vă rugăm să ne povestiți originea dvs., despre părinții dvs., unde și cum s-au petrecut primii ani din viața dvs.

M-am născut la data de 25 decembrie 1948 în satul Sângerei. Acest sat este localizat în parte de nord a Moldovei, pe râul Ciulucul Mare. Se află aproximativ la 108 km de Chișinău. Acolo s-au și petrecut primii ani ai copilăriei mele.

Dat fiind faptul că m-am născut la câțiva ani după război, nu este greu de înțeles că acele timpuri erau destul de dificile. Desigur, războiul se retrăgea încet în trecut, totuși ecourile sale se auzeau încă peste tot. Oamenii doar începuse să se întoarcă la o viață pașnică, învățau să nu le fie frică, să nu tresară la fiecare sunet, deși ei încă nu cunoșteau faptul că peste un an, în 1949, îi așteptau un val nou de deportări. Bineînțeles, au existat și probleme cu alimentarea, deoarece doar începuse perioada strașnică – foamea, organizată de autoritățile sovietice. În general, era un timp dificil, dar părinții noștri încercau să facă tot posibilul pentru ca noi copii să nu observăm aceste probleme. Părinții mei aveau doi copii – eu și sora mea Viorica. Ea este cu 2 ani mai mică decât mine.

Vreau să remarc faptul că părinții mei – erau niște oameni minunați care au făcut tot ce au putut pentru noi. Mama mea lucra în calitate de contabil în colhoz. Iar tatăl meurealizator marfă. El a absolvit Colegiul Comercial din Chișinău.

De altfel, aș vrea să vă spun cu mândrie, că deși mama mea este o femeie simplă care are doar 4 clase de învățământ în școală română, ea a scris o carte frumoasă de amintiri. Ea are un dar deosebit al narațiunii. Fiți de acord că acest fapt sugerează ideea educației fundamentale în acele timpuri.

În linii generale, mama a fost și rămâne întotdeauna o femeie respectată în satul nostru Sângerei, este onorată și iubită de mulți localnici. Aceasta se datorează faptului că ea este o persoană foarte bună și receptivă, care întotdeauna este dispusă să vină în ajutor, să ajute cu un serviciu sau cu un sfat. În plus, mama cunoaște minunat istoria satului Sângerei, ea a fost mereu interesată de toate evenimentele care au avut loc acolo în anumite timpuri, ce figuri proeminente au trăit acolo.

Cartea pe care a scris-o ea este numită «O viață trăită printre cei dragi prin istorie și timpuri». De altfel, multora le-a fost pe plac această carte. Probabil din cauza faptului că mama a pus tot sufletul în această carte. Dat fiind faptul că această carte a fost scrisă într-un mod foarte simplu și cuvinte ușor de înțeles pentru toți. Citind-o, fiecare om găsește în ea ceva propriu, care îi amintește despre copilăria sa, rudele sale și oamenii dragi, patria sa.

 

Judecând după faptul că mama dvs. îi plăcea să citească, iubea istoria, ea și dvs. v-a insuflat dragostea pentru învățământ. Cum ați studiat în școală?

Într-adevăr, mama mea întotdeauna ne spunea că este necesar să înveți, că este foarte interesant și că aceasta deschide noi oportunități pentru noi. Și noi, pot spune așa, am absorbit dragostea pentru învățare împreună cu laptele matern.

Și mie, și surorii mele ne plăcea foarte mult să studiem. Probabil din acest motiv am absolvit cu bine școala. Sora mea Viorica a fost îndeosebi o elevă eminentă, absolvind școala cu medalie de aur. Ea avea darul de a face totul rapid și ușor – și învățătura, și lucrul în grădină, și studiul limbilor străine. În viitor, ea a devenit un medic oftalmolog pediatric minunat, un medic foarte bun, respectată de pacienți și colegii de serviciu. Sora are o familie minunată, soțul Petru –un anestezist – resuscitator profesionist (el a lucrat mulți ani ca Șef al departamentului de anestezie și reanimare al Spitalului Clinic Republican), 2 fii minunați și de succes Marcel și Dorin, 4 nepoți (toți –băieți).

Eu am absolvit școala în anul 1966. Acesta a fost un an foarte neobișnuit. Ideea este că anume în acel an erau două promoții de absolvire – una, de exemplu cum eram eu, finisau clasa a 11-a, iar alții – clasa a 10-a.Tocmai era momentul când s-a revenit la sistemul de învățământ de 10 clase.

Dar nu doar eu am finisat cu note excelente școala, în general, promoția noastră a fost foarte puternică. Practic aproape toți colegii mei de clasă învățau bine, mulți citeau, iar în clasa noastră îndeosebi exista un cult de lectură. De altfel, mai mulți ani mai târziu, noi cu colegii de clasă, la inițiativa mea, de asemenea am scris împreună o carte de memorii despre profesorii noștri de școală, în special despre cei de la care am avut pe atunci încă elevi, impresii de neuitat, și de asemenea despre evenimentele și oamenii remarcabili care au trăit în perioada postbelică, despre unii dintre contemporanii noști talentați (oameni de știință, poeți, scriitori, pictori, artiști, muzicieni etc.), care își au originea în satul nostru. Cartea a fost publicată anul trecut și are denumirea de «Ne regăsim la Sângerei (Pagini de istorie şi amintiri)». Anul trecut a avut loc prezentarea cărții, aceasta cauzând o rezonanță mare printre sătenii noștri, și nu doar printre ei.

Și cum a apărut dorința de a deveni medic? Cu această alegere tot v-a ajutat mama dumneavoastră?

Desigur că mama mea a avut o oarecare contribuție, ea dorea foarte mult ca eu și sora mea să devenim medici. Ea considera că această profesie este foarte nobilă. În acele timpuri să fii medic era considerată o profesie foarte  prestigioasă.

Dar decizia finală privind alegerea profesiei viitoare totuși am făcut-o eu. Așa cum am mai spus, eu iubeam foarte mult să citesc și tot timpul liber îl petreceam în lectură, iubeam mult să vizitez biblioteca. Și iată că m-a impresionat atunci foarte mult două cărți ale scriitorului Alexandru Beleaev: «Omul amfibie» și «Capul profesorului Dowell».

Din cauza faptului că aveam o stare de spirit destul de «romantică» eu întotdeauna eram atras de tot ceea ce este necunoscut, necercetat. Iar profesia de medic o vedeam ca  o activitate de implicare și cercetare, care într-un anumit sens este adevărat, în cazul în care la viitorul medic există o anumită înclinație spre știință.Educația medicală presupune un studiu constant, o mișcare permanentă înainte, doar probabil nu există altă specialitate în lume care ar necesita o asemenea responsabilitate. O parte dintre colegii mei care pe lângă dorința naturală de a deveni medic mai aveau și o motivație științifică, «au intrat» într-oactivitate științifică de «aventură intelectuală» dificilă, fiți de acord că nu este chiar atât de simplu să porți o viață întreagă o dubla povară, medicală și științifică. Și eu de asemenea am fost printre ei.

 

Într-adevăr, profesia aceasta presupune o mare responsabilitate. Probabil din acest motivmereu a fost dificil ca să fii admis la Institutul de Medicină. Cum au fost pentru dumneavoastră examenele de admitere?



Eu am trecut cu bine examenele de admitere la Institutul de Medicină, deși concurența a fost foarte mare decât în alți ani, deoarece erau de 2 ori mai mulți absolvenți din cauza întoarcerii la sistemul de învățământ de 10 clase, așa cum am mai menționat. Dar pentru mine acest fapt nu a fost dificil. Adevărul este că eu demult eram decis unde voi admite, și prin urmare, știam ce mă așteaptă. Din acest motiv, eu m-am pregătit foarte minuțios pentru examene, încercând să iau în considerare toate aspectele, am studiat din serios fizica, chimia și literatura moldovenească – acele discipline care trebuiau trecute pentru admiterea la facultatea de medicină. Și rezultatul nu s-a lăsat așteptat – eu am fost admis la institutul de medicină.

 

Domnule Ion Vasile, se spune că anii de studenție constituie cea mai interesantă și intensă perioadă din viața fiecărui om. Ce amintiri v-au rămas în memorie din această perioadă a vieții și în ce mod au afectat acestea viața dvs. ulterioară?

Nu aș putea spune că această perioadă a vieții mele a fost accentuată de anumite evenimente speciale. S-ar putea spune că eu oarecum eram diferit față de alți copii de vârsta mea. De fapt adevărul este că cel mai important lucru pentru mine atunci era studiul. Eu încercam cu toate puterile să aflu cât mai mult posibil, studiam cu multă sârguință, dar mai mult decât atât eu eram întotdeauna interesat și de aspectele științifice ale disciplinilor clinice, și pentru aceasta eu participam la diferite cercuri științifice a diferitor catedre: terapie, psihiatrie și altele. Încă de la început mi se părea că cea mai interesantă specialitate – este dermatologia, fiindcă eu cunoșteam faptul că această disciplină este una dintre cele mai dificile și puțin studiate discipline, și în mod firesc, eu doream să mă ocup de ea mai îndetaliat, pentru  «a descoperi» ceva nou, ceva substanțial în această disciplină insuficient dezvoltată. Dar atunci când am început să studiem neurologia, eu eram foarte impresionat de tehnica de examinare neurologică a pacienților (mi-a rămas în memorie pentru toată viața acel examen neurologic al pacientului care a fost petrecută de profesorul D. G. Gherman). Atunci eu am realizat un lucru foarte important: dermatologia studiază bolile de piele, psihiatria (de care am fost fascinat) studiază doar psihicul pacientului, fără a atinge corpul, dar iată că neurologia studiază psihicul și corpul,și cel mai important – studiază creierul, cel mai misterios și cel mai complex organ al organismului nostru, care după cum este bine cunoscut, reprezintă una dintre cele mai organizate forme ale materiei din Univers.

Creierul, conștiința, stările modificate ale conștiinței, starea de inconștiință – aceste fenomene pentru mine erau o mare provocare (challange), acestea și acum mă interesează foarte mult. În ultimii ani eu am reușit să organizez o echipă de cercetare interdisciplinară (cercetători științifici, studenți postuniversitari, rezidenți, psihologi, studenți etc.), și noi în comun desfășuram atât dezbaterea diferitor concepte, cât și cercetarea funcției cerebrale, studiam conștința, stările modificate de conștiință, stările de inconștiință –toate acestea pentru o înțelegere mai profundă și aplicarea rezultatelor obținute pentru tratarea bolnavilor.Un mare succes pentru noi a fost colaborarea cu specialiști în fizică cuantică ai Academiei de Științe, care ne-au inclus și pe noi în pregătirea proiectului European, anume pe aceeași tematică: studiul creierului, conștiinței și creativității din punctul de vedere al abordărilor și concepturilor fizicii cuantice moderne. În mod surprinzător, fizicienii remarcabili din timpurile moderne de astăzi sunt interesați și studiază în mod detaliat acest fenomen unic și misterios din Univers – Fenomenul Conștiinței. Desigur, într-o astfel de activitate de cooperare, lucrul echipei noastre va fi în măsură să dispună de mai multe șanse de a pune în aplicare un anumit progres paradigmatic în acest domeniu.

 

 

Este evident. Dar de ce considerați că pentru clinicieni este importantă o astfel de cercetare fundamentală? Dumneavoastră nu regretați că nu va-ți ocupat cu cercetările fundamentale pentru care se pare că aveți o anumită dependență? Și care sunt rezultatele practice și clinice ale acestor cercetări?

Un celebru fizician german, discutând despre legătura dialectică dintre teorie și practică în activitatea de cercetare, odată a declarat: « Nimic nu e mai practic decât o teorie bună». După opinia mea, este spus genial!Doar este bine cunoscut faptul că creierul nostru are rezerve enorme și neexplorate de noi nu doar pentru gândire, creativitate, descoperire, dar și pentru un «stoc uriaș de rezervă ale auto-strategiilor», la care din păctae, noi încă nu avem acces. Această problemă – după părerea mea, este una dintre cele mai promițătoare nu doar în domeniul neurologiei, dar și pentru medicina clinică, inclusiv și neurologia. Din acest motiv, căutarea și descoperirea unor metode noi non-farmacologice de terapie utilizând acele rezerve care sunt ascunse în creierul și în psihicul nostru -  constituie o necesitate clinică.Acest fapt demonstrează în mod convingător noul curs al neurologiei științifico-clinice moderne, care a primit denumirea de neuromodulație și neurostimulație (electrică, magnetică, acustică etc.). Noi dispunem de experiența participării la 2 proiecte europene privind stimularea electrică transcraniană în tratamentul durerilor de cefalee, rezultatele cărora sunt foarte bune. Aș vrea să menționez faptul că noi deja de mai mulți ani colaborăm pe una dintre direcțiile dezvoltate de noi, numită provizoriu «terapia muzicală» (deoarece la noi și în toată lumea, cercetări serioase cu privire la această tematică nu au fost încă realizate). De ce să nu utilizăm potențialul spiritual-afectiv imens într-o formă ascunsă care se conține în operele de artă și, în special, în creațiile muzicale pentru impactul asupra psihicului și corpului uman ale pacienților care suferă? Anume acest lucru noi încercăm să punem în aplicare, împreună cu dirijorul nostru talentat al Filarmonicii Naționale – Mihai Agafița. Acesta reprezintă un proiect neobișnuit care a pus pe «șinele» științei problema utilizării muzicii ca metodă de terapie. La moment noi suntem în căutare de muzicieni profesioniști, care în Moldova sunt foarte puțini. Cu toate acestea, prima «testare» a unui astfel de experiment deja este programată pentru data de 27 martie a acestui an, atunci când în incinta Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici” va avea loc un concert  - în prima parte a concertului va fi cântată Simfonia 4 Brahms. În același timp, noi intenționăm să studiem efectul muzicii atât asupra sferei muzico-estetice de ascultători, cât și asupra unei serii de procese cognitive și reacții vegetative. Intrarea estedeschisă pentru toți doritorii.

Revenind la întrebarea dumneavaostră, eu aș putea spune doar că neurologia, studiul creierului și conștiinței – este probabil cea mai reușită alegere din viața mea...

  

Cum au evoluat relațiile dumneavoastră cu colegii și profesorii pe durata studiilor la Institut?

Da, cursul nostru a fost foarte puternic în institut, erau mulți studenți buni și inteligenți care doreau să ajungă departe. De altfel, atunci când noi tocmai am fost admiși, studenții din oraș într-un mod oarecare erau înaintea noastră, dar peste doi-trei ani, aceste bariere au fost șterse complet, noi reușisem să biruim și să fortificăm autoritatea noastră.

Este plăcut faptul că academiciamul G. P. Ghidirim încă și acum își amintește desori cursul nostru și spune că între noi erau atât de mulți studenți puternici ca niciodată.

Și aș vrea să subliniez faptul că am avut un mare noroc nu doar cu colegi talentați (cu o parte dintre ei până și acum prietenim și colaborăm – Victor și Eugenia Vovc, Aurel și Cornelia Grosu, Silviu Condrea, Vitalie Pastuh, Grigore Bivol, Victor Puiu ș.a.), dar și profesorii noștri. În rândurile lor erau multe minți remarcabile. De exemplu, profesorul C.A. Țîbîrnă, fondatorul școlii de chirurgie din Moldova, al cărui nume și este numită a 2-a Clinică de Chirurgie, pe care a condus-o. (De altfel, el este consăteanul meu, și eu am fost și sunt foarte mândru de el). Deja l-am menționat pe academicianul Ghidirim G.P., ar trebui de asemenea de menționat numărul de profesori, conferențiari universitari care au rămas în memorie, cum ar fi A. Zubcov, A. Corovin, I. Drobinschi, A. Derji, K. Matcovschi, V. Mihlin, A. Banaru, B. Perlin, V. Andrieș și alții.

 

Ei bine, am înțeles despre perioada de studiu, de-ar fi mai mulți studenți la fel de conștienți cum sunteți dumneavoastră. Și cum vă petreceați atunci timpul liber?



Tinerii din ziua de azi cel mai probabil vor fi surprinși, dar și timpul liber eu îl petreceam în mod util. În anii de studenție eu aveam un prieten Vitalie Pastuh cu care sunt prieten până în prezent. Și iată că noi aveam atunci interese comune. Și atunci când alți băieți ieșeau la plimbări, mergeau la dansuri și concerte, sâmbăta și duminicanoi petreceam întreaga zi în bibliotecă. Desigur că uneori mergeam și noi la distracții dar acest lucru se întâmpla foarte rar.

 

O astfel de ardoare pentru studiu nu putea să treacă pe neobservate, și dvs. cu siguranță nu ați avut probleme cu angajarea ulterioară. Spuneți-ne vă rog cum a evoluat viața dumneavoastră după absolvirea institutului?

După absolvirea institutului, și anume din anul 1974 până în 1975 eu am făcut serviciul militar în Districtul Militar Baltic, fiind ofițer la spitalul de campanie în apropiere de Riga. Pentru noi toți, statele baltice erau oarecum ca o civilizație occidentală, și aceasta de fapt așa și era. Ce este interesant, aceeași senzație predomina și în rândul ofițerilor de resurse umane. De altfel, aceasta a fost de asemenea o perioadă foarte interesantă din viața mea. Eu lucram pe specialitate, medic-neurolog, utilizam pe scară largă hipnoza ca metodă de tratament pentru anumite stări nevrotice. În acești 2 ani eu am încercat să nu pierd timpul și am studiat limba engleză, am trecut examenele candidaturii minime la filozofie și la limba engleză, sperând și pregătindu-mă pentru admiterea ulterioară în aspirantură, la care am visat mereu. Dar după demobilizarea din armată au trecut 8 ani de activitate practică până când totuși am reușit să fiu admis în aspirantură.

După serviciul militar eu am lucrat câțiva ani în calitate de medic-neurolog în Bălți. Și mai apoi m-am mutat în Chișinău, unde până în anul 1980 am lucrat în spitalul «LeciSanUpr». De altfel, în perioada sovietică acest spital era considerat una dintre cele mai bune instituții medicale din republică.

Iar ulterior a urmat «perioada de aur» a vieții mele.

 

Ce fel de perioadă?

O să încerc să vă explic. Adevărul este că în anul 1980 eu am fost admis în aspirantura de la Moscova. Supraveghetorul meu a fost profesorul Alexandru MoiseeviciVein, care atunci era considerat cel mai de succes specialist în Uniunea Sovietică (acum noi am putea spune – expert) în tulburări vegetative și probleme de somn. El conducea Centrul Unional de Tulburări Vegetative. Anume această tematică pe mine mă interesa foarte mult. Cu 3 ani înainte ca eu să fiu admis în aspirantură, unul dintre colegii mei Grigore Bivol cunoscând acest fapt și aflându-se atunci în Moscova s-a înțeles pentru ca eu să fac o lună de practică în clinica A.M. Vein în timpul concediului meu. Ceea ce am văzut acolo pur și simplu m-a impresionat!

Aș  vrea să menționez faptul că profesorul Vein era un savant remarcabil în acele timpuri. El a fondat o școală unică de acest gen, cu un nivel neobișnuit de înalt, cu o atmosferă foarte creativă și stimulatoare. Dintre cei 30 de angajați, cu care am avut onoarea de a lucra umăr la umăr, 10 erau profesori, iar alții 20 – candidați în științe. Toți câte unul erau oameni inteligenți, competenți, prietenoși și de la fiecare aveai ce să înveți. Acest colectiv de medici cercetători era interesanți prin faptul că cercetările efectuate se aflau într-o joncțiune a mai multor discipline: neurologie, fiziologie, psihologie, endocrinologie. La momentul respectiv, aceasta reprezenta o abordare inovatoare, ceva nou și incredibil de interesant. Eu eram complet fascinat. Acest lucru mi-a permis să mă ocup nu doar cu aspectele clinice ale neurologiei, dar și cu știința «înaltă» fundamentală, așa cum erau considerate atunci fiziologia și psio-fiziologia. Activând în calitate de angajat științific, și conducând  un grup de studenți aspiranți și angajați cu privire la o tematică concretă, și colaborând îndeaproape cu psihologi și profesori, eu îmi satisfăceam  curiozitatea științifică și lucram cu entuziasm. La momentul respectiv, acest lucru era foarte apreciat, și profesorul A. Vein ne stimula prin orice modalitate, evaluându-ne rezultatele activității noastre. Bineînțeles, aceasta a fost perioada când cu excepția neurologiei clinice și știință, nu existau alte preocupări și altă responsabilitate, cum au fost în perioadele ulterioare. Anume din acest motiv eu consider această perioadă «de aur»  a vieții mele.

 

În plus, anume în această perioadă ați susținut disertația. Vă rugăm să ne povestiți puțin despre acest fapt.

Eu am susținut două disertații. Și ambele, după opinia mea sunt foarte interesante.

Subiectul primei disertații – «Sindromul de tetanie neurogenă». Ca să nu intrăm în prea multe detalii, la momentul respectiv acesta reprezintă un sindrom, atunci când în organism nu scade nivelul de calciu și magneziu, așa cum se întâmplă în cazul tetaniei «clasice», dar se perturbează reglarea metabolismului mineral. Cu toate acestea, simptomele pot fi similare cu ultima, și sunt foarte dureroase. Acest subiect m-a interesat mult prin faptul că era puțin studiat. Da, endocrinologia  a fost interesată demult de acest subiect, dar numai în aspectele sale endocrinologie «curate», dar nu și în neurologie. Dar această temă se află anume la intersecția acestor specialități.

Subiectul celei de-a doua disertații – «Hiperventilațianeurogenă și tulburările vegetative». Acest subiect-extrem de interesant, de asemenea pare excentric și necesită un studiu avansat. De exemplu, omul nu dispune de nici o patologie organică, nici în sistemul respirator, nici în sistemul cardiovascular, nici tulburări metabolice, dar el se sufocă, sunt prezente amețeli, stări de anxietate, frică, panică și medicii nu știu cum să-l ajute. Care este problema? Iar cauza este în disfuncția nervoasă și vegetativă. Și iată că eu am studiat cum afectează toate acestea starea de sănătate a omului, precum și modul de tratament al acestor tulburări nu doar cu medicamente, dar și cu exerciții speciale de respirație. Problema dată la acel moment nu era destul de cercetată, din acest motiv în anul 1988, împreună cu profesorul A.M. Vein am scris monografia «Hiperventilațianeurogenă»care a avut o mare rezonanță, referințe erau mii, și până de curând pe internet această carte putea fi comandată și cumpărată, deși tirajul cărții a fost epuizat încă din anul 1988. După cum se pare, tipografia ilegală și fără drept de autor, a continuat să publice cartea în Moscova și să o vândă pe internet.

 

Ce alte probleme științifice v-au interesat atunci, și de ce sunteți pasionat la momentul dat?

Eu întotdeauna am avut destul de multe«hobby-uri», deși toate acestea «funcționau și funcționează» pentru problema neurologiei clinice – interesul de bază și de durată pentru întreaga mea viață, începând cu cursul 4 de institut. În cadrul neurologiei sunt foarte interesat de câteva dintre capitolele și problemele sale: disfuncții vegetative (inclusiv sindromul respirator disfuncțional), problema durerii cronice, tulburarea sistemului nervos de natură psihogenă, respectiv psihologia, psihofiziologia și psihanaliza. Problemele de conștiință și stările modificate ale conștiinței, cu care mă ocup în ultima perioadă, m-au interesat de mai demult timp. Dar dacă de încercat cu o singură frază de desemnat principalul meu interes științific, care practic nu sa schimbat încă de la început – aceasta ar fi totuși problema de identificare și utilizare a posibilităților uriașe, până când nestudiate «de rezervă»ale creierului și ale corpului în scopuri terapeutice (durerea cronică, tulburările de mișcare ca rezultat al unor leziuni cerebrale organice, tulburări vegetative etc.) în contextul unei înțelegeri noi, moderne și avansate ale relației și interacțiunii creierului, psihicului și corpului.

Printr-un singur cuvânt –acest domeniu al așa-numitei neurologii funcționale – o «ramură» nouă a neurologiei clasice. Eu cu profesorul de fiziologie Victor Vovc am dezvoltat pe parcursul a mai multor ani acest concept, de altfel în repetate rânduri convingându-ne în justețea fizicianului german Gustav Kirchhoff, care, după cum am mai menționat anterior, a formulat într-un mod remarcabil dialectica legăturii dintre teorie și practică (în cazul nostru – al clinicii): « Nimic nu e mai practic decât o teorie bună».

Dacă să ne întoarcem la perioada activității mele din Moscova, atunci eu eram pasionat de psihologie. Acest domeniu m-a intrigat mereu. În perioada respectivă psihologia abia începuse să intereseze oamenii noștri de știință, puțini erau cei care să fie implicați în acest domeniu al medicinii. Și acest fapt a jucat un rol considerabil pentru soarta mea ulterioară.

Adevărul este că în anul 1990 în Moscova a sosit prima delegație de oameni de știință francezi, care erau adepții lui Jaques Lacan. Iar Jaques Lacan pentru francezi era la fel de important cum era Sigmund Freud pentru germani. Deci, psio-analiștii de orientare lacaniană au organizat prima grupă psihanalitică din Rusia. Și din moment ce eu deja ca medic mă ocupam cu psihologia, am fost invitat în Franța pentru a mă ocupa din serios de această problemă. 

Așa a început  o altă perioadă foarte dificilă, dar posibil cea mai interesantă perioadă din viața mea. Eu am trăit în Franța timp de 2 ani și am lucrat simultan în două direcții – psihanaliza și neurologia. Nu a fost deloc ușor să lucrezi simultan pentru 2 proiecte, cu toate acestea, era așa de interesant pentru mine, încât reușeam în mod normal să fac față ambelor probleme. Pe de o parte – această problemă era inconștientă în cadrul conceptului lacanian, problema fundamentală pentru funcționarea psihicii noastre, iar pe de o altă parte, - cercetarea mișcărilor patologice – «diskinezie tardivă» - la momentul respectiv erau văzute ca un mod de cercetare relativ nou în neurologie, fiindcă noi studiam modelul (model, desen) al respirației la pacienții respectivi. Noi am lucrat împreună cu profesorul Roland Brock – un psihiatru și psio-analist  celebru, discipol al însuși doctorului J. Lacan! Rezultatele cercetării au fost raportate la Congresul Internațional de psihofarmacologie în USA în anul 1995 și au provocat un mare interes.

Sunt de asemenea foarte interesat de problemele psihosomatice care se află în strânsă legătură cu problemele menționate mai sus. În termeni simpli, psihosomatica reprezintă problemele psihologice care provoacă apariția maladiilor corpului.

 

Cu alte cuvinte, majoritatea timpului dumneavoastră îl oferiți științei?

Aș fi dorit să fie, dar din păcate nu este chiar așa. Eu mă ocup nu doar cu activități științifice. Eu predau studenților, țin prelegeri, deseori călătoresc, petrec diferite seminare și conferințe, și de asemenea consult bolnavii. Am reușit că fondez Centrul Național de Cefalee și Tulburări Vegetative, și de asemenea, în comun cu profesorul V.Vovc – Centrul de Somnologie pe lângă Institutul de Neurologie și Neurochirurgie (INN).

După revenirea din Franța eu am lucrat timp de mulți ani la Catedra de boli nervoase, mai întâi în calitate de profesor, iar ulterior circa 12 ani am activat ca Șef de Catedră, conducând în același timp și Laboratorul de Neurologie Funcțională în Institutul de Neurologie și Neurochirurgie, care am fondat-o în anul 1994. Din anul 2009 până în 2013 eu am activat în calitate de director al INN. Aceștia au fost ani dificili pentru mine, însă datorită unei «echipe» remarcabile administrative și comunicării apropiate cu personalul medical, profesori, cercetărori științifici, medici, catedrei de neurologie și neurochirurgie, am reușit să facem multe pentru institutul nostru. Noi am achiziționat tehnică nouă, am îmbunătățit condițiile pentru pacienți și specialiști, am schimbat atmosfera în institut stimulând astfel dezvoltarea cercetărilor științifice.Și totuși, cum a apărut posibilitatea eu am lăsat această funcție. Receptorul meu – este doctorul în medicină Andrei Uncuța, un manager minunat cu talent înnăscut, care înțelege foarte bine nu doar aspectele medicale ale funcției dar și rolul științei într-un astfel de fenomen complex și multiaspectual așa cum se prezintă activitatea medicală (în special neurologia și neurochirurgia) la cel mai înalt nivel.

 

Spuneți-ne vă rog sunteți mulțumit de studenții din ziua de azi, cât de ridicat este nivelul lor de cunoștințe?

Deși eu timp de mulți ani am activat în procesul de predare, mie îmi pare dificil să judec în mod obiectiv. Întotdeauna au fost, sunt și vor fi atât studenți puternici, cât și studenți slabi. Dar, după opinia mea, s-au schimbat condițiile de viață. Să trăiești și să lucrezi în Republica Moldova este dificil, și deseori noi suntem nevoiți să pierdem personal minunat din cauza faptului că aceștia pleacă peste hotarele țării în căutarea uneivieți mai bune și o creștere în carieră. Și îmi pare foarte rău că se întâmplă astfel. Aș dori foarte mult ca în țara noastră să fie coniții decente de viață pentru tinerii specialiști, pentru ca ei să nu simtă necesitatea de a pleca undeva.

 

Domnule Ion Vasile, aș dori puțin ne abatem de la subiectul activității dumneavoastre profesionale și să vă întreb puțin despre viața dumneavoastră personală.Spuneți-ne vă rog cum a evoluat viața dumneavoastră de familie?

Eu nu aș putea că viața mea personală a fost una nereușită, ci dimpotrivă. Eu am fost căsătorit de două ori. Prima mea soție – medic ginecolog, o femeie minunată. Noi am trăit împreună timp de 20 de ani și avem doi copii frumoși. Fiica Ina are 40 de ani și fiul Radu – 30 de ani. Fiica activează în calitate de psiholog, după absolvire a plecat în Franța, unde locuiește și acum. De altfel, ea a continuat într-un anumit sens studiile și s-a pasionat de știință, susținând deja disertația în Franța pe un subiect foarte interesant, după opinia mea, foarte îndrăzneț și dificil–«Suferințele pacienților cu boala Alzheimer». Acest subiect a solicitat eforturi individuale uriașe, fiindcă este extrem de dificil să pătrunzi adânc în psihologia acestor pacienți. Însă Ina s-a descurcat minunat cu această sarcină. Eu am asistat la susținerea ei, la universitatea din Rennes, și cu mândrie am accentuat modul în care ea a discutat problemele acestei cercetări la același nivel cu specialiști renumiți, experți din cadrul juriului. Ina dispune de abilități bune de organizare, ea deseori câștigă proiecte, ultimul dintre care este în legătură cu fondarea așa-numitei «Memuar-Cafe», acolo unde pacienții cu probleme de memorie ar putea să se vadă, să comunice, să-și amintească anumite evenimente, adică să socializeze, ce sa dovedit în final un moment foarte simulator pentru funcționarea psihicului și creierului acestora. S-ar părea că este o idee simplă, dar aceasta a creat un mare rezonanț, despre asta mulți au scris în ziare.

Ina are un fiu minunat, nepotul meu, al cărui nume este Ion, el acum este student în primul an la facultatea de economie al Univeristății din Rennes.

Fiul meu Radu a absolvit Facultatea de Drept și timp de 4 ani a și-a continuat studiile de masterat în Franța cu privire la problemele «drepturile omului și relații internaționale în aspectul juridic». Iar acum locuiește și lucrează în Chișinău, este implicat într-o varietate de proiecte internaționale interesante aferente reformelor sistemului nostru de învățământ. Radu este interesat de analiza evenimentelor politice care au loc în țara noastră și în străintate, și-a creat un blog, articolele sale după opinia mea fiind foarte profunde și de succes. Din moment ce Radu acum este aproape de mine, mă stărui să ne vedem cât mai des posibil, să-l ajut în măsura în care este posibil cu sfaturile mele, dacă este necesar.

Cea de-a doua soție a mea Stela – medic neurolog, doctor habilitat în medicină, un medic minunat care se ocupă cu problema durerilor cefalee și tulburări vegetative. Stela nu este doar un clinician sensibil care își iubește pacienții, dar mai este un om deosebit de delict, prietenos și luminos. Noi suntem împreună deja de 15 ani.Noi avem foarte multe interese în comun aferente nu doar cu neurologia, dar și cu teatrul, muzica, arta, turismul etc. Și în plus noi suntem împreună acasă, la serviciu, în deplasările de serviciu și în vacanțe. Și dacă pentru cineva astfel de circumstanțe pot să obosească, atunci căsnicia noastră devine și mai puternică. Fiica Stelei, Vlada noastră, a absolvit facultatea interesantă de «Art-Management» în Budapesta, studiile de masterat în organizarea proiectelor de cultură în Franța, iar acum locuiește și lucrează în Paris. La fel ca și Radu și Ina, ea este de o natură foarte creativă, orientată pe cogniția artei și viziunii estetice ale lumii. Vlada dispune de proiecte extrem de originale aferente atât cu arta, turismul, cât și cu diverse aspecte psiho-pedagogice.

 

Părinții sunt medici, atunci de ce copiii au ales o altă cale?

Într-adevăr, copii mei nu au ales medicina, dar nici eu nu am insistat. Eu îndeosebi nu doream să presez asupra lor, dorind ca astfel de decizii importante să fie luate în mod independent. Eu doream ca ei să se ocupe cu ceea ce le place cu adevărat, care le-ar oferi plăcere pentru întreaga viață.

Dar mie îmi pare că un rol esențial în alegerea profesiei l-a jucat și faptul că ei au văzut cât de dificil este această profesie pentru noi, și cât de multă responsabilitate aceasta necesită.

 

Este evident faptul că majoritatea timpului dumneavoastră este ocupat de muncă și știință. Și totuși atunci când dispuneți de timp liber cum preferați să-l petreceți?

În timpul liber eu prefer să merg la teatru, iubesc să citesc literatură bună, prefer filmele profunde, iubesc să călătoresc. Eu ador muzica. Până la urmă este cunoscut faptul că ascultând muzică, oamenii sunt capabili să descopere în ei noi capabilități. În general, omul dispune de un potențial imens, dar noi utilizăm doar cea mai mică parte a capacităților creierului și psihicului nostru.

 

Și din nou vine vorba de muncă! Și atunci când o să obțineți plăcere de la viață?

Există o publicație interesantă a lui Freud despre așa-numitul principiu al plăcerii. El considera că copilul trăiește în plăcerea sa, iar apoi crește și deja trebuie să se conformeze nu doar pe ceea ce dorește, dar și pe ceea ce trebuie de făcut, adică comportamentul este controlat și apare principiul necesității. Oricum, psihologii ruși au completat principiul de creativitate – a fost desemnată următoarea etapă – care de cele mai multe ori aduce plăcere omului. Eu probabil am avut noroc – eu primesc plăcere din munca mea.

 

În general, dumneavaostră sunteți un om fericit și destul de mulțumit de viața pe care o aveți. Sfătuiți-ne vă rog cum ați obținut o astfel de armonie?

Ei bine, probabil fiecare om într-un anumit sens își construiește și își conduce singur viața sa. Dacă vine vorba totuși de anumite principii, atunci pentru mine, de exemplu, este mai apropiat «principiul lui Voronțov» care sună aproximativ cam așa: «Ce este greu, de-a lungul timpului devine ceva obișnuit, ce este obișnuit, prin continuarea municii – devine ușor, iar ce este ușor – devine plăcut» (citez din memorie). În așa mod, fiecare dintre  noi este capabil să-și facă viața plăcută. Atunci când omul este pasionat de activitatea sa, acesta devine mult mai energic, mai binevoitor și probabil mai fericit. Și îndeosebi aceasta se referă la știință, și probabil nu doar științei.

În ceea ce mă privește personal pe mine, atunci eu încerc întotdeauna să fiu înconjurat de oameni frumoși, binevoitori, apropiați de suflet. Jacques Lacan iubea să repete: «Dacă Dumnezeu a dat viață, trebuie să ne bucurăm de ea. Tristețea, melancolia și depresia – este un păcat». Și iată că eu mă stăruisă respect această maximă.

Care sunt planurile mele? Aș dori să finisez acele trei cărți care nu am reușit până acum să le finisez cât timp am activat în calitate de director INN.

Iar fericirea - un termen relativ, reprezintă o întrebare filosofică complexă, dar eu consider că auto-realizarea  aparent constituie un component foarte important al fericirii, în cazul în care dacă și alte capitole ale vieții sunt în ordine..sau nu chiar așa cum ați dori...

Comentari
adauga comentariu
adauga comentariu
Logare sub numele dn-voastra, pentru ca sa adaugati comentariul ca utilizator logat
Adauga comentariu ca oaspete:
Numele dn-voastra:*
Textul mesajului:*
trimite comentariu